Jump to content

aWm97

Members
  • Content Count

    1,172
  • Joined

  • Last visited

  • Days Won

    9

Posts posted by aWm97


  1. Ianis Hagi este inclus de UEFA pe lista celor mai bune transferuri din această iarnă.

    UEFA l-a inclus pe Ianis Hagi în sondajul: "Ce jucător transferat în luna ianuarie 2020 va străluci cel mai tare în acest sezon?", informează Mediafax.

     

    Youssef En-Nesyri de 22 de ani transferat la Sevilla, Daniel Podence în vârstă de 24, care a ajuns la Wolverhampton Wanderers şi Edmond Tapsoba de 21 de ani de la Bayern Leverkusen sunt ceilalţi fotbalişti cu care se luptă Ianis Hagi.

    Sondajul a fost făcut pe Twitter, iar voturile microbiştilor de până acum sunt în favoarea mijlocaşului român.

    În această iarnă, Ianis Hagi a fost împrumutat de Genk la Rangers. Fiul lui Hagi are parte de un început bun la echipa din Glasgow unde a marcat de două ori în Europa League, cu Braga, şi a punctat o dată şi în campionat, contra celor de la Hibernian.

    Ianis Hagi aparţine în continuare de belgienii de la Genk, însă Rangers are opţiunea de a-l cumpăra definitiv, până la vară, pentru cinci milioane de euro.

     

    Sursa : Click.


  2. Norocul a voit ca in marile comedii ale lui Caragiale, O scrisoare pierduta sa fie cea din urma, incununand un ciclu printr-o capodopera. E vorba, cu exceptia lui D-ale Carnavalului (1885), de comediile cu deschidere spre sfera politicului. Astfel, O noapte furtunoasa si Conu Leonida fata cu reactiunea sunt, amandoua, din 1879 iar O scrisoare pierduta e creata si reprezentata in 1884. Cu O noapte furtunoasa Caragiale si-a facut o splendida intrare in Junimea bucuresteana gazduita in casa lui Maiorescu, din str. Mercur 1. A citit aici, primita tot excelent, si Conu Leonida, consolidandu-si statutul de mare dramaturg. La sfarsitul lui septembrie 1884, intr-un cadru mai intim (Maiorescu, Alecsandri, LA. Zizin Cancacuzino, Al. Philippide, Chibici, familia Th. Rosetti si N. BurghelE) dramaturgul a citit O scrisoare pierduta. Succesul a fost atat de eclatant incat amfitrionul 1-a rugat sa o mai citeasca o data (si dramaturgul efectiv o interpretA) la inceputul lui octombrie, printre asistenti fiind, de asta data, si Hasdeu si omul politic liberal Dim. A. Sturdza, cel ce o va acuza, apoi, de antipatriotism. Vestea despre piesa s-a raspandit, ajungand si la lasi. Negruzzi 1-a rugat pe Maiorescu sa-1 invite si pe dramaturg la banchetul aniversar al Junimii (24 octombrie 1884). Marele critic i-a telcgrafiat secretarului perpetuu al Junimii: aduc la aniversara comedia si autorul". Criticul i-a adus - pe spezele sale - si pe Caragiale si pe Delavrancea. A fost un banchet foarte reusit, crilicul notand in jurnalul sau mare efect lectura lui Caragiale, O scrisoare pierduta". Aceasta tripla lectura a adus piesa la cunostinta intregii Junimi (cea bucuresteana si cea ieseana), inclusiv, cum s-a vazul, si unor adversari ai ci (Hasdeu, SturdzA). incat reprezentarea, atent vegheata de dramaturg, pe scena Nationalului bucurestean, petrecuta foarte repede, in scara zilei de 13 noiembrie 1X84. i-a consacrat triumful. De altfel, despre piesa gazetele au dat zvon cu vreo doua-lrci luni inainte si c probabil ca ca a intrai in repertoriul teatrului tot pe atunci. Prietenul dramaturgului. Ion Suchianu, a povestit, apoi, ca marele chin a fost, la o prima lectura nefinisata, cine sa devina candidatul la deputatie. Farfuridi sau Catavcncu. Petre Missir (da, chiar cel caruia Caragiale ii va adresa, apoi, vestita misiva in catren: Misiras / Sunt in Iasi / Daca iesi, de la slujba / Vin la Cujba") a optat pentru canalia de Catavcncu, iar marele actor Iulian era pentru prostul de Farfuridi. Cum Suchianu a declarat ca el este pentru amandoi, Caragiale. ca adevarat om de teatru, 1-a inventat pe Agamita Dandanachc mai prost ca Farfuridi si mai canalie decat Catavcncu". Piesa a avui parte de 11 reprezentatii consecutive, succes, pe atunci, extraordinar. Si e probabil ca reprezentatiile ar fi fost mai multe daca unele gazete snoabe n-ar fi cerut ca, in zilele cu abonament, sa se programeze si alte spectacole. Ultimul spectacol din 1884 a avut loc la 23 decembrie. Regizor a fost marele Corist. Nottara (il interpreta si pe TipatescU), care a dat castig de cauza tuturor opiniilor autorului, iar distributia bine, fericit aleasa (Aristita Romanescu intruchipand-o pe Zoe TrahanachE). E bine sa mentionez pentru ceea ce voi nota mai tarziu, ca in memoriile Aristitei Romanescu se precizeaza ca autorul a participat la toate repetitiile, dand la citire, fiecarui rol intonatiile necesare". Si e bine sa notez ca pentru piesa Nationalul bucurestean a platit autorului 500 lei (leafa pe luna a unui profesor universitar era, atunci, 650 leI) iar Nationalul iesean, unde de asemenea s-a jucat O scrisoare a remunerat-o cu 40 de lei. Sa adaug ca piesa a fost publicata in Convorbiri literare", fireste fara plata, ca tot ce aparea in revista Junimii. A mai fost reprezentata, tot in 1884, si pe scena Nationalului craiovean. As voi sa amintesc, pentru rigoarea cu care dramaturgul isi veghea punerea in scena, un episod din 1895 cand, afland de un spectacol in beneficiu, cu actori improvizati, a Scrisorii pierdute, a amenintat teatrul bucurestean ca il actioneaza in justitie. Cu toata staruinta directiei teatrului, Caragiale a revenit cu o scrisoare amenintatoare, in care protesta ca artistii, cum aflu ulterior, si-au permis, cu autorizarea Directiei si in contra oricarei traditiuni, sa-si faca masti dupa chipul unor personaje onorabile si-nail puse in societate, lucru ce ma pagubeste foarte mult si in contra caruia trebuie sa se revolte cu toata puterea constiinta mea de artist". Si dramaturgul era, atunci, in 1895, proprietar de restaurant in gara Buzau.


     


    Nu arc rost, dupa o intinsa bibliografic care se inghesuie pe spatiul unui veac. sa-i adaug un comentariu in plus. E adevarat, piesa avea la origine, alegerile pentru Constituanta din 1883, care nazuia modificarea unui articol din Constitutie ce trebuia sa stipuleze alcatuirea a trei colegii electorale in loc de patru; fapt petrecut in 1884. Pentru aceasta modificare au avut loc mari dispute interioare in Partidul Liberal, aripa CA. Rosetti cerand modificarea pana chiar la crearea unui singur colegiu, iar cea braticnista silita, cam impotriva dorintei, sa se supuna campaniei dusa. prin Romanul", de directorul ei. Sa mai adaug ca militantismul lui Rosetti era judicios, urmarind sa loveasca in marca boierime ale caror venituri ii asigura omnipotenta electorala, cata vreme dreptul la vot era determinat de venit (censuL). Caragiale. om cu convingeri conservatoare si acum junimist, a zeflemisit, cu dreptate, aceasta disputa intestina pentru ca si prin revizuirea Constitutiei si crearea celor trei colegii in loc de patru, disparitatea nu se anula, ci se mentinea. E suficient sa precizez, cred, ca si in 1913 avea drept de vot numai 1,9% din populatia tarii (0,4% pentru Senat si 1,5% pentru Camera DeputatiloR). De altfel. Farfuridi. o caricatura, intr-un fel, bratienista, indecis, avea, cum se stie, urmatoarea opinie: Din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc!

        dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca. primesc!

        dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele esentiale Din aceasta dilema nu veti putea iesi". Aici Catavencu, despre care Calinescu observa ca e un Mitica, exponent al campiei danubiene, ar reprezenta, desi in afara partidului, dezideratul rosettist. Dar el e un veritabil escroc patriotard si pe nimic din ceea ce afirma, demagogic si latrator, nu se poate pune temei. De fapt, Caragiale s-a folosit de acest episod politic pentru a crea o tipologie a lui, in care toate personajele sunt veroase, stupide si neoneste. Iar cel ce reprezinta, totusi, onestitatea, Cetateanul turmentat, e un alcoolic, usor de inselat, care are nevoie, pentru deciziile sale politice, de sfatul unei autoritati. Aici, adevaratul factor de putere e Zoe Trahanache pe care din toata tevatura politica nu o intereseaza decat nedeconspirarea biletelului ei de amor, adica pastrarea convenientelor sociale. Altfel spus, a fatadei statu quo-ulhi in aceasta comedie a personajelor care nu se uita, Zoe Trahanache este singurul element de drama autentica, traita grav, chiar daca pe alocuri in tonuri strigate. Piesa lui Caragiale nu e, cum credea D. A. Sturdza, un pamflet ci de o impartialitate desavarsita, a carei formula o da, cum se si cuvenea, Dandanache, cel care cumula, deopotriva, prostia si escrocheria patentata.

    Cum s-a vazut, Caragiale a tinut la mare cinste pastrarea spiritului intregei piese de teatru si al fiecarui personaj in parte, veghind atent punerile in scena. intr-un studiu recent recuperat al lui N. Steinhardt, despre Caragiale, de ale carui opinii ma despart hotarat in chiar esenta acestei exegeze teziste, se vorbeste, totusi, cu dreptate, ca cel din urma spectacol cu O scrisoare pierduta, care mai pastra spiritul dorit de autor, ar fi fost cel dintre razboaie, cand mai traiau actori care lucrasera sub supravegherea dramaturgului. As adauga ca o prelungire a acestei puneri in scena a piesei a fost spectacolul regizat de Sica Alexandrescu, prin anii cincizeci, pe care am apucat sa-1 vad. De atunci, cum arta spectacolului a devenit autonoma si suficienta siesi, destui regizori inoveaza in raspar cu spiritul capodoperei lui Caragiale. Am vazut un spectacol in care Zoe Trahanache, totusi o inalta doamna a urbei si care tine enorm la onorabilitate, era pusa sa se comporte intr-o scena ca o cocota in calduri care, incinsa, se indreapta cu Tipatescu in afara scenei, sa faca amor. E inutil, aproape, sa spun ca dramaturgul ar fi respins, cu indignare, o astfel de blasfemie, care demonstreaza, inainte de toate, ca regizorul n-a inteles mai nimic din spiritul operei pusa in scena. Dar n-ar trebui sa ma mai indigneze, daca, de curand, scena balconului din Romeo si Julieta, totusi clasicizata prin simbolistica ei universala, se petrecea intr-o cada de baie. Ca istoric literar ma simt solidar, intelectual, cu spiritul textului dramatic, condamnand, cu vigoare, transformarea lui in pretext pentru nastrusnicii regizoriale.


     


    Capodopera lui Caragiale, O scrisoane pierduta, a aparut de curand, la Editura Fundatiei Culturale Romane, sub ingrijirea si prezentarea d-lui Claudiu Constantinescu, in colectia Clasicii nostri". E o colectie bine gandita (textul bine ingrijit filologic, fiind precedat de o scurta prefata, urmat de un tabel cronologic sau excerpte din opiniile criticilor literari exprimate de-a lungul vremiI). Aici, in aceasta colectie, au aparut texte reprezentative din opera lui Sadoveanu (Hanu AncuteI), Slavici (Moara cu noroC), Eminescu (PoeziI), Alecsandri (Balta Alba, deci proza). . E o colectie utila si cautata, pe care Editura Fundatiei Culturale Romane o trimite, pentru uzul elevilor, si in Basarabia si Bucovina de Nord. intamplarea a facut ca mai inainte O scrisoare pierduta sa fi aparut la Editura Minerva in colectia, necesara, Biblioteca elevului".

     

    Link : Click !


  3. După alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5 ianuarie 1859) şi al Valahiei (24 ianuarie 1859), Principatele Române, noul stat creat atunci, a militat pentru recunoaşterea graniţelor şi statalităţii sale, lucru ce se întâmpla în 1861, când capătă numele de România. Acest nou stat a fost recunoscut de Marile Puteri, prin protecţia directă a lui Napoleon al III-lea al Franţei.

    Imperiul Otoman şi Austria înaintaseră proteste vehemente sub pretextul încălcării Convenţiei de la Paris, Austria aflându-se în război cu Franţa. Evident, protestul a rămas fără urmări negative pentru Principate. Cuza a fost ales ca domn datorită faptului că nu poseda ambiţii personale şi era de partea unioniştilor. Turcii ofereau şi ei o oarecare recunoaştere, printr-un “firman” pe care Cuza îl numi “act” şi care prevedea o unire pe o perioadă viageră a domniei lui domnitorului.

    Capitala se afla la Bucureşti şi avea un singur guvern şi o singură adunare. Oraşul era numit “Inima României” la acea perioadă, adoptând din 1869 în heraldica sa, vulturul şi zimbrul. Arhivele statului s-au centralizat în Bucureşti. Poşta Română şi-a deschis sedii în întreaga ţară, fiind înfiinţată şi o direcţie centrală a poştelor.În domeniul sanitar au fost de asemenea reforme de centralizare a instituţiilor sanitare de pe cuprinsul României. Tot atunci au apărut şi primele comisii moderne de statistică şi evidență a populaţiei, centralizându-se într-o bază comună de date toate informaţiile cetăţeneşti.

    Prin motivaţia culturală şi lingvistică dintre Moldova şi Valahia a fost posibilă această unire, fapt ce a reprezentat un proces complex din punct de vedere instituţional. Acest lucru a silit pe noul domnitor să iniţieze o serie de reforme interne. Bineînţeles că au existat şi anumite forţe ce se opuneau nouluiplan al lui Cuza, în principal guvernul din acea perioadă fiind în contradicţie cu această serie de reforme interne. O altă instituţie ce se opunea reformelor a fost Adunarea Legiuitoare, ce avea reprezentanţi din rândul boierilor, bisericii, burghezimii şi bancherilor. Şi liberalii Rosetti şi Brătianu se opuneau reformelor lui Cuza, considerându-l pe domnitor un despot ce se împotrivea proclamării republicii.

    Ani plini de reforme

    După mandatele de prim-miniştrii ale lui Barbu Catargiu şi Crețulescu şi eşuarea lui Cuza îna-şi începe programul politic, se va forma un nou guvern, condus de Mihail Kogălniceanu, ce va iniţia ca primă reformă:secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863). Astfel, Biserică va deveni o instituţie de stat ca şi celelalte, fără vreun drept aparte. Asta însemna că o mare parte din proprietăţile funciare ce aparţineau Bisericii au fost trecute în proprietatea ţăranilor, mai exact a cincea parte din pământul ţării. Faptul că Biserica poseda o oarecare autonomie faţă de vechiul regim, a contribuit la acest lucru.

    În ciuda protestelor venite de la mitropolitul Moldovei, Sofronie Miclescu, şi din partea călugărilor greci, Cuza a stabilit şi un venit de 10% asupra reprezentanţilor bisericii şi tot ce ţine de aceasta. Protestele călugărilor greci erau de așteptat, ştiindu-se faptul că mănăstirile din Muntele Athos primeau fonduri de la mitropoliţii români încă din secolul al XVI-lea.

    După reformele lui Cuza, slujbele în greacă au fostinterzise, cu excepţia a trei biserici în tot statul. Cuza a mai interzis de asemenea şi tăierea pădurilor mănăstireşti, în mod abuziv, de către călugării cei lacomi de avere. Egumenii greci erau de altfel obligaţi prin decret să restituie toate bunurile şi obiectele de cult Bisericii Române ce ţinea de stat. De exemplu, episcopul cel nebun, pe nume Filotei, de la Buzău, ce stăpânea o avere considerabilă, rămase fără bunurile sale urmând a fi demis şi înlocuit din funcţie. Un lucru asemănător a păţit şi mitropolitul Moldovei Sofronie Miclescu, pentru că a avut curajul să protesteze împotriva lui Cuza, urmând a fi demis şi el din funcţie şi trimis în surghiun la Slatina, la un alt exilat, pe nume Veniamin.

    La 2 mai 1864, Cuza va dizolva Adunarea Legiuitoare, şi va iniţia o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, în urma Convenţiei de la Paris;schimbările au fostsusţinute de poporprintr-un referendum. Alexandru Ioan Cuza va da decretul oficial de executare a legii averilor mănăstireşti, impuse de Kogălniceanu. Lucrurile acestea lărgeau autoritatea lui Cuza şi reducea din puterea corpului legislative, compus din Cameră şi Senat. Se va crea Consiliul de Stat pentru pregătirea legilor interne, legile fiind reprezentate de “decretele domneşti”. Puterea legislative era deţinută de cele două camere:Adunarea Electivă şi Corpul Ponderator (Senatul), fapt ce asigură trecerea de la sistemul parlamentar unicameral la cel bicameral. Senatul se compunea din 64 de membri, ce erau aleşi în majoritate de către domnitor.

    În materie legislativă, domnitorul putea să aibă iniţiativa actelor normative, elaborate de Consiliul de Stat. În aceste condiţii, Corpurile legiuitoare aveau rolul de a le aproba, întărind puterea domnitorului.

    Legea electorală împărţea alegătorii în două categorii:alegători direcţi şi alegători primari. Alegătorii direcţi erau toţi cei care ştiau carte, plăteau o contribuţie de cel puţin patru galbeni şi împliniseră vârsta de 25 de ani. Alegătorii primari erau neştiutori de carte, darcareplăteau o contribuţie stabilită pe categorii, de la 48 la 110 lei. Cei care nu aduceau nici o contribuţie bănească erau excluşi de la vot. Tot în timpul lui Alexandru Ioan Cuza se concepe un cod penal şi unul civil, după modelul napoleonian francez.

    Prin “legea instrucţiunii publice” de la 1864, se proclama obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar. Atunci s-au stabilit trei grade de învăţământ:primar, secundar şi superior. Învăţământul primar era de patru ani, cel secundar de şapte ani, iar cel superior său universitar de trei ani.

    În planul justiţiei, au luat fiinţă următoarele instanţe judecătoreşti:judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi sau Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţă de recurs. Elena Cuza, soţia domnitorului, va înfiinţa “Azilul de fete” ce-i va purta numele.

    Crearea Universităților și a Armatei

    Prima universitate din ţară ia naştere în 1860, la Iaşi şi va purta numele domnitorului. A doua va fi cea din Bucureşti, din 1864. Tot la Bucureşti va fi înfiinţată şi Şcoala Naţională de Arte Frumoase, sub conducerea lui Theodor Aman. De asemenea, o şcoală de medicină veterinară va fi inaugurată.Se va înfiinţa şi Şcoala Superioară de Ştiinţe şi Şcoala Superioară de Litere, punând bazele Universităţii de Stat din Bucureşti. Prin ajutorul acestor noi instituţii de învăţământ, se va trece de la ortografia chirilică la cea latină.

    În timpul lui Cuza va luă fiinţă, în mod oficial, Armata Naţională Română. Aceasta avea ordinul şi menirea să apere integritatea statului de orice atac străin. Concentrarea unităţilor militare avea loc în tabăra de la Floreşti. Tot atunci s-a înfiinţat şi Ministerul de Război  și Arsenalul Armatei şi s-au pus bazele învăţământului militar.Cuza aînfiinţatGarda Naţională, aflată sub comanda sa, măsură în care corpul legislativ a văzut o scăpare spre un despotism absolutist, fapt ce contravenea Convenţiei de la Paris.

    Un alt tip de reformă, a fost reprezentată de ordinul fiscalităţii, unde au fost instituite o serie de impozite personale cetăţeneşti, în special cele funciare. Astfel, statul adopta o reformă modernă în ceea ce priveşte fiscalitatea. Tot atunci se organiza şi serviciul vamal, la fel şi cursul monetar, precum şi înfiinţarea unei linii de telegraf ce asigură legătura directă cu Rusia.

    Reforma agrară a fost practic propusă de conservatori, dar iniţiată de Cuza. Prin legea rurală din august 1864, peste 400.000 de familii de ţărani au primit pământ, iar aproximativ 60.000 de alţi ţărani au primit teren pentru casă şi grădină. Prin această reformă agrară ce lua sfârşit în anul următor, s-a desfiinţat orice urmă de feudalism, fapt ce a dat naştere unei perioade de început a dezvoltării capitaliste româneşti. Conştiinţa ţărănimii evolua, urmând ca producţia agricolă a ţării să crească într-un ritmsemnificativ.

    Cum ţăranii nu aveau banii necesari pentru a cumpăra terenurile de pământ, statul intervenea în această problemă şi astfel ţărănimea se angaja să plătească datoria către stat într-o perioadă de 30 de ani. Vechii proprietari urmau să fie despăgubiţi într-un termen de 10-15 ani. Ţăranii primeau pământ în funcţie de bunurile lor în natură, cum ar fi vite, cai etc.  Această împărţire a terenului în scop agricol se făcea şi după criterii geografice, de exemplu în Moldova dintre Carpaţi şi Prut și Câmpia Română, suprafeţele erau mai mari, astfel că ţăranii din acele zone puteau primi o suprafaţă de teren mult mai întinsă, faţă de cei din zonele de munte. De exemplu, se putea oferi o suprafaţă de1600 mp în zona de câmpie şi 1200 mp în zona de munte. Ţăranilor li s-a permis şi dreptul la pădure, pentru a aduna lemne de foc, necesare încălzirii pe timp de iarnă în mod special.

    Se desființau şi taxele plătite de ţărani boierilor sub diverse forme precum dijme (claca sau zilele de meremet), urmând a fi introdus un tarif de impozitare la nivel naţional, către stat. Ţăranii care aveau pământ mai mult puteau să vândă o parte din el altor ţărani care aveau o suprafaţă mai puţin întinsă, în special celor ce primiseră teren doar pentru casă şi grădină. Lipsa unor măsurători profesionişti de terena dus la diferite dispute. Această reformă agrară practic a împiedicat o posibilă răscoală ţărănească şi a asigurat domnitorului sprijinul loial al ţărănimii. Tot atunci a început şi construcţia de căi ferate, începând cu ruta București-Giurgiu. Prin această serie de reforme naţionale, s-au pus bazele înfiinţării statului naţional român modern.

    În 1864, se promulgau legi ce priveau organizarea administraţiei, iar judeţele şi comunele erau administrate de consilii alese pe baza votului cenzitar. Astfel, mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi un judeţ. În fruntea administraţiei judeţene era numit un prefect, în timp ce în fruntea unei plase un subprefect. Primarii conduceau comunele.

    În 1866, Cuza va fi silit să abdice de la tron, în urma coalizării la putere a unor indivizi ce aveau alte interese de ordin internaţional și aserveau statul centrelor de conducere externe.După alcătuirea locotenenţei domneşti, formată din Lascar Catargiu ce reprezenta Moldova şi conservatorii, Nicolae Golescu al Ţării Româneşti şi liberalilor precum şi colonelul Nicolae Haralambie, ce reprezenta armata, principele german Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen venea pe tronul României, urmând a fi uns rege al acesteia la 10 mai 1881.

     

    Link : Click !

     


  4. Nick-ul tau: aWm_eG
    Nick-ul admin-ului:  paul

    Reclam pentru:  kick 
    Scurta descriere: kick aiurea, eram afk am revenit m-am trezit cu kick.
    Dovada :  AaWhpjT.png

     

    Am intrebat pe wt de ce mi-a dat, m-a ignorat.


  5. În secolul al XIV‑lea, ciuma neagră, reducând în mod brusc populaţia Angliei cu o treime, favorizase, se pare, emanciparea ţăranilor şi divizarea exploatărilor agricole. În a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea, o subită creştere a populaţiei a adus cu sine, dimpotrivă, o recrudescenţă a proprietăţilor „împrejmuite”. Prin 1700 numărul locuitorilor Angliei fusese evaluat la 5,5 milioane; până în 1750 această cifră a crescut foarte încet, apoi, deodată, numai în timpul domniei lui George al III‑lea, s‑a dublat, atingând în 1821 cifra de 14 milioane.

     

     

    Cauzele măririi populaţiei au fost multiple. Dezvoltarea rapidă a industriei, asigurând şi folosirea copiilor (şi, din nefericire, chiar şi a celor mai mici dintre ei), a încurajat familiile sărace să se înmulţească, iar mutarea lucrătorilor de la ţară la oraş i‑a înghesuit în case prea mici, suprapopulate, în care sentimentele tradiţionale de pudoare şi reţinere au slăbit. În timp ce se mărea numărul naşterilor, progresele medicinii micşorau pe cel al deceselor.

     

    Se terminase cu întinsele epidemii care secerau dintr‑o lovitură o treime din locuitorii Londrei; copiii şi mamele erau mai bine îngrijiţi în momentul naşterii; în cea mai mare parte a oraşelor s‑au deschis spitale. Pentru o populaţie mai mare era nevoie şi de mai multă hrană. De unde necesitatea extinderii suprafeţelor cultivate şi a veniturilor sigure pentru proprietarii de pământ.

     

     

    De prosperitatea agriculturii aveau să profite numai marii landlorzi. Orice guvernare favorizează anumite interese economice. Dinastia Tudor îi susţinuse pe negustori. Carol al II‑lea asigurase preponderenţa gentilomilor de la ţară, cărora le datora întoarcerea sa. Parlamentele din secolul al XVIII‑lea au fost alcătuite din mari seniori şi squirei, şi legile pe care le‑au votat nu prea erau favorabile populaţiei săteşti. Arendaşii cu contracte de lungă durată se văzură înlocuiţi cu mici arendaşi, la care se putea renunţa oricând, dându‑li‑se un preaviz de 6 luni. Toate redevenţele funciare fură majorate.

     

    Pentru a deveni magistrat, pentru a căpăta un grad în miliţia comitatului, pentru a obţine dreptul de a vâna, trebuia să fii mai bogat decât înainte. Vechilor instituţii populare ale parohiei li se substituiră instituţii ale comitatului, cu caracter aristocratic. În timpul revoluţiei franceze, judecătorii de pace deveniră mai severi. În sfârşit, marii proprietari fură ispitiţi să se servească de puterea lor politică şi administrativă pentru a‑şi rotunji domeniile şi au reuşit cu atât mai uşor cu cât interesele lor personale păreau a coincide cu interesul naţional.

     

    Câmpurile comune, încă foarte numeroase în 1750, constituiau într‑adevăr o metodă de exploatare foarte primitivă. Un agricultor neglijent care nu distrugea buruienile făcea inutilă munca celorlalţi. Ţăranul îşi petrecea toată vremea alergând de la o parcelă la alta. Folosirea îngrăşămintelor şi a marnei era îngreuiată de faptul că deţinătorii parcelelor nu aveau bani ca să cumpere aceste produse noi. Totuşi, în Olanda, în Franţa se năştea o agricultură ştiinţifică, pe care oameni ca Jethro Tull şi lordul Townshend o răspândeau în Anglia.

     

    Lordul Townshend, părăsind viaţa politică, deveni un savant în agricultură. În loc să lase, la fiecare al treilea an, ogoarele în pârloagă, a alternat rădăcinile pivotante (nap, sfeclă) cu cereale şi fîneţe artificiale (sparcetă, trifoi), pregătindu‑şi astfel rezerve pentru hrana animalelor în timpul iernii. Ţăranii dădeau din umeri: „Un gentilom îşi poate îngădui să semene trifoi! Dar noi cu ce‑o să plătim arenda?” Ţăranii, însă, se înşelau şi metoda cea mai productivă avea să biruie. Coke din Norfolk, agricultor ilustru al cărui domeniu model atrăgea călători din întreaga Europă, reuşea printr‑o prudentă folosire a îngrăşămintelor să cultive grâu pe terenuri până atunci sterile. Bakewell ameliora rasele de vite, capre, oi.

     

    Prevăzând că nevoia de carne avea să crească odată cu mărirea populaţiei, căuta să producă - în locul animalelor cu picioare lungi, care fuseseră folositoare pe vremea când Anglia nu era decât mlaştini, hârtoape şi spini - rase bogate în carne. Într‑o epocă avidă de ştiinţă şi de lucruri noi, experienţele acestea amuzau. Cultivarea pământului şi creşterea animalelor a fost la modă de‑a lungul întregului secol al XVIII‑lea. Îmbogăţiţii îşi plasau banii în terenuri. Medici, pastori, oameni ai legii, cum aveau oarecare răgaz, se făceau fermieri. „Tribul fermierilor - spune Young - e format acum din toate clasele, de la duce până la ucenic”.

     

    La începutul secolului al XVIII‑lea, pământurile comune, pământurile în paragină, bărăganele acopereau încă imense suprafeţe. Sub domnia lui George al III‑lea, marii proprietari se străduiră să‑i convingă pe „deţinătorii” pământurilor lor să‑şi îm‑prejmuiască câmpurile. Ei înşişi dobândiră în cursul operaţiei nu numai pământuri arate, ci şi o parte din „commons”. Aceasta se făcu prin acte „particulare” ale parlamentului.

     

    În timpul domniei lui George al III‑lea, 3.354 de asemenea acte fură trecute prin parlament şi circa 4 milioane de acri deveniră disponibili pentru noile metode de cultură. Era suficient, pentru a obţine ca parlamentul să voteze un astfel de act, ca cererea să fi fost susţinută de trei pătrimi din numărul proprietarilor unei parohii. Dar cele trei pătrimi erau socotite în suprafeţe, şi nu ca număr de persoane, în aşa fel încât, în multe parohii, squire‑ul constituie el singur majoritatea.

     

    Pentru mai multă decenţă se mai alăturau câţiva mari proprietari, se depunea o cerere în parlament, şi ţăranii aflau că pământurile lor comunale fuseseră suprimate fără să fi fost măcar întrebaţi. Împrejmuirile (enclosures) îngăduiră alcătuirea unor mari ferme prin gruparea pământurilor, adoptarea de metode ştiinţifice şi o producţie infinit mai mare. Anglia deveni unul din grânarele Europei. Dar ţăranii săraci suferiră amarnic din cauza acestei spolieri.

     

    Dispariţia pământurilor comune îi lipsea de colţul de păşune, care le îngăduise să ţină o vacă, şi de colţul de pădure, în care porcii lor găseau ghindă şi de unde luau lemne pentru bucătărie şi încălzit. Ei îşi pierdură curajul, încetară să mai muncească cu tragere de inimă, se lăsară în voia trândăviei, a beţiei sau migrară spre oraşele din nord, unde noile industrii căutau mână de lucru. Atunci fu abrogată excelenta lege a Elisabetei care interzicea să se construiască vreo căsuţă la ţară fără să i se lase cel puţin 4 acri de grădină. Această abrogare a îngăduit dezvoltarea slums‑urilor, acele cartiere de cocioabe care aveau să dezonoreze până în secolul al XX‑lea marile oraşe engleze.

     

    În alte vremuri yeoman‑ul s‑ar fi opus şi s‑ar fi agăţat de pământul lui. Dar, în afară de oraşe, îl atrăgeau şi coloniile. Între 1740 şi 1763 Anglia obţinuse cea mai mare parte din teritoriul colonial francez. Canada, puţin populată, şi coloniile americane, foarte prospere, ofereau un azil fermierilor curajoşi. Cei rămaşi intrară în slujba landlorz‑ilor. Cobbett a observat că în 1821, pe tot întinsul Angliei, se mai găsea numai câte o singură fermă acolo unde înainte fuseseră 3.

     

    În 1826 el notează că, într‑un sat oarecare, din 14 ferme nu mai rămăsese decât una. Cuvântul yeoman tinde să dispară. „În secolul al XV‑lea, cuvântul acesta desemnase şi pe proprietarul independent şi pe fermierul care ia cu arendă pământul; în secolul al XVIII‑lea, dimpotrivă, cuvântul fermieri desemnează şi pe unii şi pe alţii, întreaga clasă fiind caracterizată prin dependenţa sa faţă de gentry”. Dependenţă care mai târziu devine imitaţie.

     

     Marele fermier din 1820 nu mai este primul dintre muncitorii săi, ci un bogătaş care vrea să ducă traiul unui gentleman şi să se ducă la vânătoare cu gonaci. „Când fermierii devin gentlemeni, muncitorii lor devin sclavi”, scrie Cobbett. În timpul războaielor napoleoniene, preţurile ridicate ale produselor agricole mai îngăduiau micilor fermieri care‑şi putuseră salva independenţa să trăiască. Waterloo le‑a dat lovitura de graţie şi a dus la dispariţia aproape completă a clasei mijlocii rurale, care constituise atâta vreme forţa militară şi morală a Angliei.

     

    Cât despre muncitorul agricol, la începutul secolului al XIX‑lea trăia în mizerie. Salariile crescuseră mai încet decât preţurile. Odinioară fiecare sat şi aproape fiecare casă putea trăi în circuit închis. Odată cu dezvoltarea marii industrii, meşteşugarii satelor dispărură. Curând se vor vedea fermieri care vor refuza nu numai să dea, dar să şi vândă grâu salariaţilor lor agricoli. Divorţul dintre producţie şi producători va crea o economie abstractă, cu totul necunoscută în Evul Mediu şi care va favoriza apariţia celei mai îngrozitoare sărăcii. Cei mai buni magistraţi au încercat să remedieze această situaţie, aplicând cu mai multă generozitate legea săracilor, dar bunele lor intenţii au avut urmări înfricoşătoare.

     

    În 1794, un grup de judecători de pace întruniţi la Speenhamland au decis să fixeze o sumă care să fie considerată ca un minimum necesar pentru traiul unei familii. Această sumă trebuia să fie echivalentul a 26 de livre de pâine pe săptămână pentru fiecare bărbat adult, plus câte 13 livre pentru femeie şi pentru fiecare copil. Dacă salariul capului de familie nu atingea acest minimum, trebuia să fie completat printr‑o alocaţie furnizată de fiecare parohie sub forma unui impozit pentru săraci (rates).

     

    Consecinţele imediate ale acestor măsuri au fost vrednice de plâns: proprietarii şi arendaşii au găsit muncitori gata să le lucreze pentru nişte salarii infime, ştiind că salariile erau completate de comună; micii fermieri, care nu lucrau decât cu membrii familiei, au fost ruinaţi de concurenţa acestor lucrători nevoiaşi, pe care trebuiau să‑i întreţină chiar ei, în calitatea lor de contribuabili. Sistemul Speenhamland a avut ca urmare transformarea populaţiei rurale a ţării - „vesela Anglie” de odinioară - într‑o masă de nenorociţi hrăniţi (dar prost hrăniţi) din mila publică.

     

    Odată cu marea agricultură s‑a dezvoltat şi marea industrie. Revoluţia industrială n‑a fost, ca o revoluţie politică, un şir de evenimente care se concentrează într‑un timp destul de scurt, ci o transformare - mai întâi lentă, apoi, între 1760 şi 1815, mai rapidă - a economiei. Dispariţia sistemului ghildelor a început cu dezvoltarea capitalismului, adică exploatarea de către un antreprenor a muncii colective.

     

    Această tendinţă spre întreprinderea mare a fost accelerată în secolul al XVIII‑lea prin creşterea numărului de consumatori în Anglia, prin deschiderea de pieţe noi (îndeosebi a pieţelor coloniilor americane) şi prin invenţiile mecanice. În industria textilă, suveica zburătoare, inventată în 1733, mări producţia de ţesături şi nevoia de fire. Până atunci lâna fusese toarsă la domiciliu de nevasta şi fiicele ţesătorului. De aceea, în engleză, fata bătrână se numeşte spinster, torcătoare.

     

    Pentru a satisface nevoile mai mari ale ţesătorilor, Hargreaves, Arkwright, Crompton reuşiră să pună în mişcare concomitent 10 fusuri şi apoi 100, pe care le supraveghea un singur muncitor, având câteva ajutoare pentru legarea firelor. Şi astfel, filatura realiza o productivitate mult mai mare decât ţesătoria. Inventarea războaielor mecanice de ţesut răspundea tocmai acestei noi necesităţi. Apoi maşina cu aburi a înlocuit forţa oamenilor sau a râurilor şi minele de cărbuni au devenit principala bogăţie a ţării.

     

    Franţa, care în această luptă pentru cucerirea pieţelor putea să fie o rivală fericită a Angliei, s‑a văzut trasă înapoi în momentul cel mai critic:

    • de vămile sale interne;
    • de lipsa de cărbune (în 1845 Franţa nu producea decât 5 milioane de tone, faţă de 35 de milioane produse în Anglia);
    • apoi de războaiele napoleoniene şi de blocada care a lipsit‑o de bumbac. Noua industrie de bumbac a devenit o industrie pur englezească; în 1784 Anglia consuma 4 milioane de livre de bumbac; în 1833, 300 milioane; înlocuirea, în metalurgie, a cărbunelui de lemn cu huila a avut drept consecinţă mutarea marilor uzine din sud, patria pădurilor, în nord, patria minelor.

     

    Marea agricultură şi marea industrie impuneau ameliorarea mijloacelor de transport. În secolul al XVIII‑lea, într‑o bună parte a ţării nu se putea circula încă decât călare. Starea proastă a drumurilor se datora faptului că fiecare parohie rămăsese, ca în Evul Mediu, răspunzătoare pentru căile sale de acces. Autonomia locală, utilă altădată, priva Anglia de o reţea de drumuri, reţea cu care Franţa, de pildă, era înzestrată, deoarece fusese concepută şi realizată de o administraţie centrală.

     

    Începând din 1760, sistemul drumurilor cu taxe de trecere (turnpike roads) concesionate unor trusturi care, pentru a‑şi recupera cheltuielile, aveau dreptul (cum se face astăzi la intrarea pe anumite autostrăzi) să‑i supună la plată pe călători a dat totuşi destul de bune rezultate. Dar abia din 1815 arta de a construi drumuri a făcut reale progrese. MacAdam, inginer scoţian, a avut ideea să acopere drumurile cu un înveliş protector impermeabil.

     

    Viteza diligenţelor şi a poştalioanelor (coaches), mulţumită lui, a trecut de la 4 mile pe oră la 7, apoi la 10. Vitezele acestea oboseau caii, care erau foarte mult folosiţi atunci. Hanuri plăcute, cu firme pictate, se ridicară de‑a lungul drumurilor. În 1831, anul apogeului poştalioanelor, erau folosiţi 150.000 de cai pe trasee ce însumau 3.000 de mile. De atunci, însă, au început să se dezvolte căile ferate, şi poştalioanele au intrat pe panta declinului.

     

    De asemenea, la sfârşitul secolului al XVIII‑lea nordul ţării şi comitatele centrale au fost împânzite de canale destinate transportului cărbunelui. Tot atunci s‑au dezvoltat şi instituţiile auxiliare ale comerţului: băncile şi societăţile de asigurare. În cafeneaua (coffee house) lui Edward Lloyd, câţiva inşi îşi luaseră obiceiul, începând de prin 1689, să se adune şi să ofere armatorilor asigurări contra riscurilor pe mare. Instituţia aceasta avea să devină cea mai mare societate de asigurări din lume, dar, în virtutea obişnuitului conservatorism englezesc, a continuat până nu demult să poarte denumirea de Lloyd’s Coffee House.

     

    Revoluţia industrială pregătea şi făcea necesară o revoluţie politică. Satele dispăreau; oraşele se măreau. Liverpool, care de la cei 4.000 de locuitori din 1685 ajunsese la 40.000 în 1760, avea să atingă cifra de 517.000 în 1891 şi 803.000 în 1936; Manchester, de la 6.000 în 1685, a ajuns la 40.000 în 1760, la 93.000 în 1801, la 505.000 în 1891 şi la 800.000 în 1936. Harta politică a ţării nu mai coincidea cu harta sa demografică. Nordul, odinioară puţin populat, iacobit şi catolic, era înţesat acum de mineri şi ţesători radicali.

     

    Dezvoltarea marii industrii a dat naştere la două clase noi: a manufacturierilor bogaţi, a căror avere, proporţională cu extinderea noilor pieţe, devenise egală cu aceea a marilor seniori rurali şi care aveau să revendice partea lor de influenţă; şi aceea a muncitorilor din oraşe, cu totul deosebiţi de foştii meşteşugari de la ţară, mai accesibili agitatorilor, deoarece erau grupaţi mai mulţi la un loc, şi care, conştienţi de forţa lor, erau gata să revendice puterea politică. Între aceste „două naţiuni”, economia politică la modă trasase o frontieră de netrecut.

     

    Orice mare schimbare socială îşi găseşte teoreticienii ei, care imaginează cauze permanente pentru a explica efecte trecătoare. Teoreticianul revoluţiei industriale din Anglia a fost Adam Smith. Inspirându‑se din fiziocraţii francezi, acest profesor din Glasgow a scris Bogăţia naţiunilor, carte care a devenit timp de mai bine de un secol Biblia economiştilor. El predica acel „laisser faire”, libera concurenţă, încrederea în mişcările spontane ale economiei. În ochii lui Smith şi a discipolilor săi, un Dumnezeu binefăcător a reglat astfel universul încât liberul joc al legilor naturale asigură cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de oameni.

     

    E posibil ca libertatea să fie cauza unor suferinţe temporare, dar echilibrul se va restabili în mod automat. Această teorie avea să liniştească scrupulele celor bogaţi, făcând din mizerie şi şomaj remedii fireşti şi divine. Ea nu seamănă nici cu doctrina Evului Mediu, atât de strimt corporatistă, nici cu aceea a secolului al XVII‑lea, care avea un caracter mercantilist. Mercantiliştii credeau că prosperitatea unui stat se măsoară prin balanţa pozitivă a comerţului său exterior. Statul, în sistemul mercantilist, trebuia să intervină neîncetat pentru a favoriza balanţa comercială (acestei doctrine îi datorează Anglia pierderea coloniilor americane).

     

    În secolul al XIX‑lea mercantilismul este discreditat; triumfă liberalismul economic, deoarece convine unei perioade de expansiune, oferind o piaţă fiecărui producător nou. El va deveni primejdios îndată ce pieţele braţelor de muncă sau acelea ale producţiei vor fi saturate. Atunci libera concurenţă va da naştere unor racile evidente şi se va vedea cum începe în Anglia, ca în tot restul lumii occidentale, un reflux protecţionist, etatist şi autarhic, care i‑ar fi mirat peste măsură pe Quesnay şi Adam Smith.

     

    Sursa : Click !

×
×
  • Create New...