HAGI NEUITATUL !

[Moorve 9]

Hagi, neuitatul

 

Îl veţi fi remarcat, poate, stând în ploaie, după terminarea unui meci, şi răspunzând cu modestie întrebărilor unui reporter. Sau vorbind cu ochii aprinşi despre dispariţia decarului din fotbalul modern. Sunt câteva din semnele că Gheorghe Hagi continuă să înveţe – puţini oameni reuşesc această performanţă după o anumită vârstă şi, mai ales, după atingerea unui statut – şi că vremurile când cerea oprirea unui satelit sau confecţionarea unei statui s-au dus. În recentele victorii ale Viitorului Constanţa se intuiesc multe din pasiunea şi din îndârjirea sa, iar dacă Steaua e echipa prezentului, Viitorul ar putea fi formaţia anilor ce vor veni.

Lui Hagi i s-a făcut o dublă nedreptate. Prima a fost, în timpul carierei de jucător, să i se creeze iluzia că orice-ar face este perfect. A doua, care se întâmplă în zilele noastre, este să nu-l băgăm în seamă când face un lucru esenţial – creşterea jucătorilor de fotbal -, considerându-l doar un Rege pensionat.

În ciuda apropierii teoretice pe care o produc Internetul şi comunicarea, am senzaţia că suntem din ce în ce mai îndepărtaţi unii de ceilalţi, că ştim din ce în ce mai puţine lucruri reale despre lume şi noi. De pildă, prea puţini vorbesc cu Hagi despre ceea ce ştie să facă, despre ceea ce iubeşte şi respiră: despre fotbal. Suferim de o ciudată inadecvare: să avem subiecte la îndemână, dar să le ignorăm repetat pentru că nu produc efectul de fâs al ştirilor moderne. Să zicem că am putea călători în timp şi am ajunge în iarna anului 1889, într-un sătuc francez, Auvers-Sur-Oise, unde un bărbos roşcovan stă pe marginea unui lan de grâu şi pictează. Am vedea cerurile şi spicele răsucindu-se pe pânză, dar în loc să încercăm să înţelegem ceva, ori măcar să tăcem naibii din gură, l-am întreba pe Van Gogh despre urechea lui lipsă.

Cam aşa e cu geniile, care, cu ochiul lor interior, sesizează ceva ce omul obişnuit nu vede, poate şi pentru că omul obişnuit de astăzi e mereu atent la alte prostii. Bunăoară, enumerăm “perlele” pe care Hagi le-a spus de-a lungul anilor, uitând că omul poate comunica în multe moduri, iar cel verbal e doar unul dintre ele. E însă vreunul dintre cei ce se distrează savant care să fi dat o singură pasă la întâlnire, cu om în cârcă, o pasă care să-i ocolească pe fundaşii adverşi şi să cadă chiar pe fuleul atacantului? Mă îndoiesc.

Câteodată mi-e dor de dimineaţa aceea a meciului cu Columbia, din vara lui 1994. N-aveam prea multe televiziuni, Internetul nu pătrunsese încă în vieţile noastre, dar ştiam că existăm în lume, fie şi doar prin acea minge ce călătorea într-un mod imposibil prin aer, ca racheta lui Jules Verne, pentru a-l depăşi pe Cordoba.

 

 

 

Sursa: http://www.adriangeorgescu.ro/2012/10/31/hagi-neuitatul/