Hip-hop-ul în România sau cum să mori de foame în rime

[OmuPower 1,152]

Hip-hop-ul în România sau cum să mori de foame în rime

 

 

Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc la perioada de glorie a hip-hop-ului în România constat că nu a existat, de fapt, vreodată. Și nici n-o să existe. Hip-hop-ul nu e al nostru, iar ce nu-i al nostru nu se potrivește. Umbli cu cioara vopsită și spui „Uite frate ăsta e hip-hop-ul la noi”. Este și nu prea.

Dacă vrei să faci bani din hip-hop în România, mai bine te-ai apuca să-ți faci băgăjelul și să te cari. Nu se fac bani din hip-hop aici. Cel puțin nu cum vezi tu în alte țări. Ce face românu’? Cum susține el un artist? Merge la concert sau o lansare, bea până nu mai știe cum îl cheamă nici cu buletinul în mână și după se duce acasă și se laudă celorlalți prieteni că a fost mișto. Sau cumpără albumele. Bun, și mi-ați spune „Păi și care e problema că se îmbată ăla? Artistul tot își scoate banii.” Corect și așa, dar tu, dacă ești artist adevărat, cânți niște piese prin care vrei să transmiți un mesaj, nu? Păi și mesajul ăla n-ar trebui să îl înțeleagă cineva?

Eu nu cred ca este vreun artist în România să poată spune că el trăiește numai din hip-hop. Da’ hip-hop, nu un intrumental și niște versuri care se termină toate în aceeași literă și gata rimează; uite piesa. Românul a început să guste și el din viața underground destul de recent, care nu e, de fapt, underground. Ah, și e orgolios. Peste măsură. Dacă îți încalci anumite principii ca să poți mânca și tu o pâine, dar nu de aia la 90 de bani, dinaia mai scumpă, feliată, aruncă toți cu vorbe în tine și îți dau foc la albumele pe care le ascultau pe repeat până ieri. Că așa e el. Așa e rapperul român. Ascultă o piesă, îl mângâie pe suflet mesajul, spune ”big up!” de vreo cinci ori în mintea lui și gata. Tragem linie, ce-a ieșit? Artistul e pe minus că a investit niște bani și ceva timp pentru înregistrare, filmare și toate cele, iar ascultătorul a ieșit pe plus că a mai aflat și el una-alta de prin versuri.

Și cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, nici muzica pe care o face artistul nu se potrivește de cele mai multe ori cu viața dusă de ascultător. Ca să vă dau un exemplu, în piese se vorbește despre viața grea de cartier, despre sărăcie, despre societatea în care trăim, dar ăla de ascultă nu a stat niciodată în cartier, nu știe nimic despre societate, despre sărăcie, despre droguri și bătăi și, totuși, fredonează cu patos versurile melodiei. El simte melodia. Și când îl intrebi „ce asculți, frate?”, el îți răspunde „bă, eu ascult hip-hop că transmite cele mai adevărate mesaje”. Da, sunt adevărate, dar sunt adevărate doar pentru ăla care a scris versurile și încă pentru vreo 10-20 de inși din România. Și-atât. Românul underground merge pe principiul vreau sa ies în evidență prin faptul că nu-mi place să ies în evidență.

Unde n-ar ajunge românul să vândă și el vreun milion de exemplare dintr-un album în România. Și nu că n-ar fi bune unele albume românești. Dar n-are cine să dea banu să asculte. Sau n-are cine să le-nțeleagă. Lumea preferă un click pe Youtube și gata, și-au satisfăcut nevoile auditive.

Mai știți scandalul cu DOC? Că a semnat cu HaHaHa Production? A explodat internetul atunci. Pentru că omul a vrut să își facă „bani de-o friptură”, a investit cineva în el, iar haterii care n-au nici măcar 10 lei de-un pet s-au supărat pe el și nu-l mai ascultă indiferent de ce piesă va scoate. Hai să vă zic cum vad eu că stă treaba cu mentalitatea asta. Tu, artist underground, au auzit de tine doar vreo 2000 de oameni. Ești bun în ceea ce faci. Vrei să fii și mai bun, să te știe și mai multă lume. Și vine la tine o persoană, nu neapărat o casă de discuri, dar cineva de care a auzit ceva mai multă lume decât ăia 2000 ai tăi. Și îți propune să faci o piesă. Tu ce faci? Refuzi doar pentru că îl știe mai multă lume pe el decât pe tine? Preferi să îți iei în continuare Bardenberg când știi că îți poți lua măcar un Grolsch? Nu cred că artiștii din România refuză banii, doar ca să nu audă lumea de ei, să nu fie comerciali. Cel puțin, sper să nu fie așa. Că până la urmă e muzică și muzica o faci pentru ascultători.

 

Eminem e nașpa că a vândut milioane de albume? Nas e nașpa și el? Membrii Wu-Tang și Cypress Hill sunt comerciali pentru că îi știe o lume întreagă? Nu, prietene. Ei vor face parte din istoria hip-hop pentru că au știut să iși lase amprenta acolo unde a fost nevoie, iar tu vei fi doar o treaptă în industria hip-hop peste care vor păși alții, poate nu mai buni decât tine, dar mai descurcăreți. Așa cum zicea și DOC în interviul pentru documentarul Din Umbre: „ideea e să fii tu ce n-au fost alții. Atunci ești șmecher.”

Hip-hop-ul românesc a luat amploare în România undeva prin anul 1993, iar istoria lui începe, după spune Norzeatic, acum. După 20 de ani, puțini au mai rămas care să creadă în adevărata valoare a hip-hop-ului. Iar ca să închei, parafrazez vorbele unui profesor și aș putea spune că în hip-hop-ul din România miroase a colivă. Ascultătorul e prea underground ca să asculte comercială, iar artistul e prea artist ca să facă sacrificii să își ia pâinea de care vă ziceam.

 

Sursa: eGaming